Există cuvinte din ce în ce mai rar folosite. Vindecare – e unul din ele.

În excepționala sa fiziologie, trupul nostru, este creat cu o inteligență suficient de înaltă, ca atunci când este rănit să știe singur să se repare, să se vindece. La modul ideal așa stau lucrurile.

Ce se petrece totuși în lumea în care trăim, când avem la dispoziție cele mai performante tehnici de investigație de până acum, avem diagnostice puse cu o precizie uluitoare, avem tratamente chimice performante care pot fi controlate facil, și cu toate acestea avem cea mai înaltă rată de omenire bolnavă de până acum? Cum ne explicăm că o gastrită hiperacidă a devenit o banalitate, că purtăm cu toții în geantă câte un calmant, antispastic, antiacid, laxativ, că am ajuns să ne mulțumim cu simptome estompate și nu dispărute, cu o stare relativă de bine, în care mai suportăm un episod anxios, o durere, o aciditate prelungită, o tristețe cronicizată?

Vă propun să ne oprim!

Să respirăm de câteva ori, amplu și profund (și asta uitam să o mai facem) și să ne gândim dacă vom continua în același mod, parțial să “ne vindecăm” sau începem să credem că merităm mai mult de-atât, merităm mai bine și merităm mai frumos.

Cere și ți se va da! Caută și vei găsi ! Bate (la ușa adevăratei vindecări) și ți se va deschide !

Încercăm?